Frica de tine insuti

Intr-o lume tehnologizata, axata pe profit si progres, e si caraghios si emotionant ca, de fapt, suntem condusi de aceleasi sentimente care ii ghidau si pe stramosii nostri din Evul Mediu. Plangem pana ni se face inima bucati (tristete), radem cu gura pana la urechi in metrou (bucurie), dam cu pumnul in masa (furie), injuram de mama focului (dezgust), suntem lasi (frica) sau ne hranim cu fluturasi (iubire). Cele 5 emotii primare sunt coordonatele noastre zi de zi. Trecem dintr-una intr-alta, treptat sau atat de repede incat ne epuizam fizic. Sunt ca jocurile dintr-un parc de distractii, iar noi suntem la fel de nerabdatori ca in prima zi sa le incercam.

Dintre toate, frica mi se pare insa ca scrie cel mai complex scenariu. Frica de a esua, frica de a-ti exprima si asuma sentimentele, frica de penibil, frica de excludere, frica de a vorbi in public, frica de moarte, frica de singuratate si, din pacate, multe altele. E paradoxal ca rolul ei elementar de a ne scapa de pericol a fost inlocuit cu cel de a ne afunda in neadevar.

Frica de a esua ne paralizeaza, nu ne lasa sa ne asumam riscuri (sa iesim pe usa si sa luam la intamplare un tren din gara, sa ne dam demisia), sa ne implicam in ce ne face cu adevarat fericiti. Si toate astea doar din cauza valorilor putrede ale sistemului de care apartinem. Ne taram zilele intr-o rutina perfecta, nu suntem prezenti la propria viata, mergem pe baterii, ne trezim, ne imbracam, luam autobuzul, stam 8 ore intre pereti, ne intoarcem de unde am plecam, mancam pe fuga, adormim cu televizorul aprins. Suntem ghidati de nevoia de supravietuire, nu de pasiune, de nevoia de a fi in rand cu lumea, nu de dorinta de a crea, de foamea de confort (fie el si iluzoriu si tranzitoriu), nu de dragostea de aventura. Daca, in lumea perfecta, sunt scriitoare, sunt jurnalism de razboi, sunt om de arta si, din cand in cand, sunt un star rock, in lumea asta, sunt medic in devenire. In lumea asta, am ales sa vindec ranile altora, am ales sa fug de ale mele, sub pretextul ca e „nobil”. Frica de a esua m-a indepartat de adevar, de adevarata eu.

Frica de ne exprima si asuma sentimentele ne paralizeaza, nu ne lasa sa ne asumam riscuri (sa fugim din relatiile care ne fac rau, sa fugim de oamenii care nu aduc lumina si valoare in viata noastra), sa ne implicam in ce ne face cu adevarat fericiti. Si toate astea doar din cauza valorilor putrede ale sistemului de care apartinem. Nu suntem obisnuiti sa intrebam, sa spunem ce gandim, ne e teama, tinem mai mult la parerea celorlalti decat la gasirea adevarului, am fost crescuti cu ideea ca suntem slabi de unii singuri, ca avem nevoie de piloni de sprijin, ca e mai bine sa calci pe un drum deja existent prin desisul vietii, ca e mai bine practic sa traiesti viata altcuiva. Gandim si simtim adevarul, dar frica ne face sa trecem totul prin filtrul cost-eficienta si apoi ne arunca intr-un hau si ne leaga cu catuse de otel inima. Asta esta explicatia pe care am gasit-o pana cum pentru femeile batute, cuplurile care divorteaza dupa 20 de ani, povestile de dragoste de vara incheiate brusc. Frica de a ne exprima si asuma sentimentele ne indeparteaza de adevarul din noi.

Ma opresc la acestea 2 deoarece sunt cele mai importante pentru mine in momentul de fata. Cum ma descurc cu ele in viata de zi cu zi? Depinde. De mine. De cat de hotarata sunt sa-mi fie bine, sa cresc cum trebuie. Stiu ca totul este in mine, ca totul incepe din mine. Nu neg ca m-ar ajuta enorm daca si prietenii, si familia, si comunitatea din care fac parte mi-ar impartasi si sustine viziunea: fiecare are dreptul de a ajunge cat mai departe cu visul lui, fiecare are dreptul de a fi fericit cu cel de langa. Iluzia sigurantei e mai frumoasa decat realitatea necunoscutului, dar compromisurile adancesc ranile vechi sau fac altele noi.

Si intorcandu-ma la inceputul gandului meu, nu pot sa nu ma intreb cum ar fi aratat viata mea fara alternativa ei online.. Ar mai fi fost asa de puternica dorinta de a da bine (vad pana si in FB o prelungire a CV-ului)? Ce forma ar fi avut masca mea de om care iubeste cuvintele (probabil as fi ales pana la urma jurnalismul.. ar fi fost singura sansa de a-mi consuma iubirea)? Oare mai multi oameni m-ar fi cunoscut pe mine, cea adevarata? de multe ori, cele mai mari intrebari au raspunsul la cel in ochii caruia te uiti.. oare cu cat te uiti in ochii mai multor oameni, cu atat e mai usor sa te gasesti pe tine?

Cred ca frica de noi insine, de pasiunile noastre, de jumatatile noastre ne mai poate inca salva, trebuie sa o luam cu inceputul.. Sa invatam sa mergem, sa vorbim, sa intindem mana dupa vise si oameni dragi. Hai sa ne uitam in oglinda si sa ne intrebam cu voce tare „Cine sunt eu?”, hai sa ne uitam in ochii sufletului nostru, hai sa ne descatusam mintea de standardele, cifrele si retelele care nu ne imbogatesc.

Hai!


Acest articol este scris in cadrul competitiei de blogging creativ SuperBlog 2014, pentru Proba 21: Reintoarcerea la EMOTII!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: